Am zăbovit atâta timp
În lumea asta adormiă…
Aş vrea să fug pe alt-orbită,
Să uit de tine un răstimp.
Am aşteptat să îmi răspunzi
La caldele-mi, prea-dulci chemări,
Dar n-am primit din depărtări
Nimic. În umbră mă afunzi!
Nicio lumină nu zăresc
Din grandiosul tău palat.
Iar ani întregi întunecat
Fuse-vor şi de-acum pândesc.
N-am înţeles de ce de-atunci
Când viaţa noastră-nfloritoare
Prindea avânt, ispititoare
Priviri tu nu îmi mai arunci.
Era extaz, or’ frenezie,
Era un vis cam prea frumos
Să se termine glorios
În artă, scumpă poezie.
Vedeam în ochii tăi luciri
Mai calde decât blânda Lună-
Erau prea-dulcea mea arvună,
Şi-a noastre vii iubiri…
Şi-era atât de nelumesc…
Nu pot să cred că te-au răpit
În cale-aceea muritoare!
Să cazi în astfel de prinsoare-
Surâsul meu de-ai fi găsit…
Acum suspin, căci te privesc
Zbãtându-te în ghiare crude
Idoma un triunghi – Bermude,
Scãpare n-ai – te pãrãsesc…
De-ai fi luptat cu învrăjbire…
De-ai fi avut măreţ curaj...
De-ai fi scăpat de-al lor miraj…
Acum nici nu mai ai lucire!
Mireasă unică mi-ai fost
O clipă, şi-ai pierit.
De moarte de te-ai fi ferit,
De lacrimi fără rost...
Şi-era atât de nelumesc…
(pentru cei ce spun că omul decedează prin murire…)
